Cum ne lasam de fumat
Am fumat prima oară la ţară, în spatele şcolii din sat. O noapte de
iarnă, o lumină difuză, euforie, teamă. Pieptul încordat, muşchii
abdomenului contractaţi, endorfine, un sentiment pervers al rebeliunii
care anunţa o lume nouă, cu plăceri interzise. Totul era excitant
atunci. Fetele, băieţii, pufăitul lor languros la colţuri de bloc,
palmatul Săniuţei, fragilitatea normelor sociale, invincibilitatea şi
imprevizibilul adolescenţei. Mi s-a făcut rău când am tras primul fum în
piept. Era un Winchester, o ţigară tare, cu miros strident şi gust de
algocalmin. Fumam rar la început, iar ameţelea şi greaţa au persistat
câteva luni. M-am încăpăţânat însă să trag mai departe, să îndur, să nu
fiu un marginal al
cool-ului. Simţeam cum mi se întăreşte
pieptul, cum devin bărbat. În liceu mergeam la “colţul fumătorilor”, un
loc retras, cu două tomberoane, unde fumatul anula diferenţele de clasă,
falia dintre elevi buni şi elevi răi, dintre cuminţei şi golănaşi.
În
facultate, fumatul n-a mai fost aşa exotic. Eram la începutul vieţii
adulte, aşa că beneficiam de mai multă toleranţă din partea autorităţii.
Inclusiv a maică-mii, căreia i-am spus de la 18 ani că fumez şi
de-atunci nu mi-a impus nicio limită. De-atunci, fumatul n-a mai fost un
act rebel şi de integrare într-o categorie specială, a început să umple
un gol. Un gol al jenei, al ruşinii. În toţi anii facultăţii m-am
simţit stingher când ieşeam în club, chiar dacă eram înconjurat de
prieteni. Şi fumam mult ca să-mi ascund stângăcia socială. Îmi ţineam
mâinile ocupate, altfel ar fi căzut ca bolovanii şi m-ar fi tras spre
podea. Fumam ca să nu arăt ridicol stând stană în mijlocul unei mulţimi
în frenetică mişcare, paralizat în faţa unor manifestări incomod de
extrovertite ca dansul sau flirtul. Fumam şi beam încontinuu, rezemat de
perete, cu o privire misterioasă, pozând autosuficienţa şi zâmbind
ironic, pişat pe mine de frică pe dinăuntru.
Alcoolul şi tutunul
au fost ustensile indispensabile în funcţionarea mea socială şi în jocul
seducţiei. Dar şi acte pur hedoniste. O vreme, fumatul m-a făcut să mă
simt superior. Îmi ziceam că nefumătorii nu cunosc plăcerea. Cum ţi se
umflă pieptul de fum şi te gâdilă ca atunci când te îndrăgosteşti. Cum
îl exalezi cu senzualitatea unui sărut. Cum îţi alunecă ţigara între
degete cu voluptate controlată. Cum ţi se umezeşte filtrul între buze.
Cum îţi întărâtă anxietatea, care îţi excită vigilenţa. Şi nu e de
mirare,
aveam să citesc recent că
o doză mică de nicotină acţionează mult mai rapid decât heroina
injectată direct în venă şi că substanţa dispare din organism cam după o
oră jumate de la ultima ţigară. Aşa se explică de ce mulţi fumează cam
20 de ţigări pe zi. Dacă un shot de heroină echivalează cu 100 de
orgasme simultane, ţigara e un orgasm continuu.
Asta până când, ca
la orice drog, apare toleranţa, obişnuinţa care reduce din plăcere. La
mine a început să apară după ce am intrat în câmpul muncii. La job,
ţigara înseamnă procrastinare, socializare,
stress management.
Fumăm când suntem stresaţi şi nervoşi, ne calmează şi în acelaşi timp ne
mobilizează. Fumatul ne dă şi iluzia creativităţii. Viaţa e
plictisitoare, e rutină, fumezi, lucrezi, fumezi, ajungi la două pachete
pe zi. De când am început să lucrez, fumam şi acasă (înainte doar în
oraş) şi excesiv de când am început să lucrez de-acasă. Într-o vreme
chiar ajunsesem la două pachete pe zi, după care am redus la unul şi
jumătate.
Acum două luni şi-un pic, când mă trezeam dimineaţa,
primul gând era că rămăsesem fără ţigări. Apăreau disconfortul dat de o
nevoie care se cerea satisfăcută imediat şi frustrarea că n-avea să fie
satisfăcută decât după un drum la magazin. Sevrajul. Senzaţia de
nesiguranţă şi de gol interior. Ajunsesem să nu-mi mai cumpăr ţigări
intenţionat cu o seară înainte, gândindu-mă că a doua zi o să le amân
cât mai mult ca să scap de starea de rău. Tuşeam până la greaţă. Îmi
venea să vomit. Mă duceam la baie şi-mi forţam stomacul să dea afară,
dar nu făceam decât să scuip. Aprindeam o ţigară, trăgeam câteva fumuri,
mi se făcea rău şi o stingeam. N-o iroseam, o lăsam aşa stinsă în
scrumieră până trecea greaţa şi o reaprindeam. Când nu aveam țigări
dimineața, lăsam cafeaua să se facă şi mergeam la magazin. Cumpăram o
pâine și un pachet de țigări.
Mă
simțeam în siguranță cu cafeaua și cu pachetul plin alături. Când îmi
rămânea o singură ţigară, nu aşteptam s-o fumez şi apoi să cobor după
altele, coboram înainte s-o fumez. Trebuia să ştiu că am un pachet plin
lângă mine. Când mă strângea stomacul de foame, îmi aprindeam o ţigară.
Anxietatea de la cafea și țigări mă ajuta să-mi termin treaba mai
repede. Mâncarea mi-ar fi tăiat din alertă și timp. Cedam pe la 2-3
după-amiaza și atunci mâncam mezeluri cu multă pâine. Aşa m-am ales cu
un stomac şubred, pe care nu l-am dus încă la analize. Suspectez o
gastrită şi o bilă leneşă. Asta, laolaltă cu faptul că nişte prieteni se
lăsaseră recent şi cu incidenţa mare de cancer din familia mea, o veche
frică de moarte materializată acum în ceva foarte concret precum 15 ani
de fumat, m-au făcut să mă decid pentru prima oară să renunţ la ţigări.
Eram la finalul unei răceli, încă mă durea gâtul şi mi s-a părut un
moment propice. Mai aveam o ţigară, pe care am lasat-o într-un colţ de
birou pentru orice eventualitate. Pentru prima oară, n-am mai coborât
să-mi fac plinul, căutam o altfel de siguranţă.
Prima zi, 10
noiembrie, a fost cea mai uşoară. Aveam de la un prieten o folie de
Zyban, un medicament despre care mi-a zis că reduce pofta de fumat şi dă
euforia amfetaminelor pentru a compensa plăcerea oferită de ţigări. Am
început să iau o tabletă pe zi. A doua zi au apărut somnolenţa şi o
irascibilitate greu perceptibilă. Aveam impresia că sunt uşor drogat sau
ameţit de la răceală şi simţeam un gol. “Nu am mai fumat de 36 de ore”,
scriam pe Facebook. “E ca un film în care John Voight joacă şah cu
Charles Bronson. Sau ca dezbaterea Iohannis-Ponta”. Totul era sec, se
instalase o pace profundă în organism, dar ceva acolo mă sâcâia.
A
treia zi, am început să fiu agitat. Capul şi stomacul îmi erau grele,
îmi venea să mă urc pe pereţi şi să fumez tavanul sau să sparg tot prin
casă. Prezenţa oamenilor mă irita, erau inutili şi totul era gri. Era ca
o gripă amestecată cu depresie, nu mai găseam niciun un sens în nimic
din ce făceam. Când rememoram însă
gustul ţigărilor, mi se făcea greaţă.
Plus că se instalase o distanţă bizară între mine şi ele. A patra zi am
început să mă uit cu jind la ţigara de pe colţul biroului. În loc s-o
fumez, am preferat să-mi exprim pofta pe Facebook. Îmi asumam aşa un
angajament şi faţă de restul, iar asta mă obliga să nu dau înapoi, să nu
mă fac de ruşine.
A cincea zi am ieşit prima oară într-un loc în
care se fumează intens, mai exact în clubul Control din Bucureşti, unde
am şi băut prima oară alcool de când m-am lăsat de fumat. A fost cea mai
grea şi mai bizară experienţă. Berea avea un gust ciudat fără ţigări,
parcă era fără alcool, şi o beam mai repede ca de obicei. Fumul de
ţigară din jur mă sufoca masiv, deşi nu cu mult timp în urmă îl respiram
ca pe oxigen. Gesturile fumătorilor care-şi ţineau ţigările între
degete mi se păreau însă erotice, luminate senzual, păreau trase
printr-un filtru de Instagram. Eram distanţat de ele, îmi păreau
străine, exotice, deci cu atât mai fascinante. Dar tocmai distanţa aia
ciudată instalată rapid între mine şi fumat, împreună cu gândul că dacă o
să mă reapuc, o să mă consider slab şi o să-mi scadă
self-esteem-ul, m-au determinat să nu-mi aprind o ţigară.
În
primele două săptămâni, am avut o senzaţie maladivă puternică, ca şi
cum ar fi pătruns în mine un virus, unul care dă indigestie la stomac şi
creier. La început am crezut că era de la pastile, la care am renunţat
după primele trei zile. Aveam să aflu mai încolo că îşi fac efectul abia
după o vreme. În perioada asta, pofta s-a amestecat cu greaţa, la fel
de intense. Simţeam un mare deficit, la nivel fizic, nu psihic, ca şi
cum nu s-ar mai fi secretat o substanţă vitală. Eram slăbit, ca după o
operaţie, trăind deznădejdea care apare când eşti supus unei diete
alimentare. „N-am mai fumat de 10 zile”, scriam pe Facebook. “Am
impresia că-mi lipsește un organ, dar îmi place să cred că l-am donat
pentru un bine mai mare”. Apărea des un entuziasm al plăcerii, dat de
ideea fumatului,
mamă ce tare, acum o să-mi aprind o ţigară şi o să fie atât de bine,
care se lovea apoi de perete şi era înlocuit de frustrare cand îmi
aminteam că mi-am luat un angajament. Nu-mi place nerespectarea
angajamentelor, mă face să mă simt vinovat şi inutil.
După o lună,
lucrurile au început să se aşeze. Mâncam multe fructe, mai ales
portocale şi mandarine. Gustul chiar se amplifică dacă renunţi la
ţigări, iar cel de citrice îmi place cel mai mult. Portocala lasă şi
aroma aia plăcută pe degete, care îmi miros frumos tot timpul, la fel şi
respiraţia. Fumatul îmi pare acum ceva murdar, mă trimite la măsele
stricate. Am început să gătesc mai des şi să mănânc mai mult şi mai
divers, uneori compulsiv şi hulpav. Aş încerca toate condimentele şi
combinaţiile de carne şi legume. M-am îngrăşat 6 kg şi m-au durut de
multe ori burta şi stomacul. Mâncarea a avut probabil un gol mare de
umplut în lipsa ţigărilor.
Recent m-am stabilizat şi am început să
scad în greutate. Cel mai mare câştig e că mănânc dimineaţa şi că
organismul îmi cere asta, nu ţigări şi cafea. La cafea nu am renunţat,
beau multă, ca înainte, dar nu-mi mai stârneşte pofta de fumat. În plus,
a dispărut cam 80% din anxietate. Cu toate astea, încă mă concentrez
greu fără ţigări atunci când lucrez, nu mai am nicio plăcere pe care să
mă bazez când procrastinez, în afară de mâncare. În astfel de momente,
lipsa fumatului îmi mai dă mici căderi de tensiune şi poftă scăzută de
viaţă, resimt deficitul chimic şi ameţeala.
Dacă acasă totul e sub
control, locurile în care se bea şi se fumează rămân cele mai
periculoase. E frustrant când beau. Pe lângă faptul că am o poftă mare
să fumez, beţia vine mai rapid şi am ajuns să-mi iau
blackout-uri,
ceea ce nu mi s-a întâmplat până acum. Deşi mi-e greu să cred că ăsta
ar fi motivul, un prieten care s-a lăsat şi el de fumat mi-a spus că a
păţit la fel. Nu mă mai distrez când ies în cluburi, mă simt
depersonalizat, am senzaţia de
alien, de jenă, de lipsă. Mă simt
vulnerabil ca după un accident. A apărut din nou stânjeneala din
facultate. Dar când apare pofta, pur şi simplu stau şi îndur, aştept să
dispară. Acum am ajuns să mă simt superior că nu fumez şi mă simt mai
puternic în faţa fumătorilor dacă nu-mi aprind o ţigară.
Ce mi se
pare ciudat e că am renunţat prea uşor la o mare parte din viaţa mea. O
dependenţă de 15 ani s-a încheiat cam sec. Alţii reduc ţigările treptat,
trec pe electronice cu nicotină, apoi fără nicotină, mai fură câte-un
pic de plăcere, din drog şi din gesturi, până se lasă de tot. La mine,
plăcerea, viciile nu au moderaţie. Nu sunt ca mama, care fumează 4-5
ţigări pe zi. Ori fumez intens, ori mă las de tot, brusc. Oamenii au
creierul şi sistemul de recompensă diferite. N-am citit nici mult
recomandata carte a lui Allen Carr. N-am nevoie să-mi desconstruiască
nimeni fumatul, pot s-o fac şi singur şi mă simt mai împlinit aşa.
Câteodată uit că am fumat vreodată, alteori aş fuma o bucată de parchet,
tastatura laptopului, filtrul de cafea şi 10 ţigări într-un minut. Unii
spun că sevrajul dispare după vreo trei luni. Alţii că creierul îşi va
aştepta următoarea doză până la sfârşitul vieţii. Ideea e să nu-i dai
importanţă. Mănâncă o portocală.
Daca nu sunteti capabili sa renuntati la tigariri si sa va stapanaiti pofta de a fuma incercati aceasta varianta de a va stimula subconstientul si sunt convins ca va va ajuta .
Descarca acum materialul de mai jos :
